Ați observat că, după anularea alegerilor și celelalte episoade perfect democratice care au culminat cu interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu, clasa politică a intrat într-o tăcere suspectă? În afara câtorva lideri și comunicatori, restul politicienilor au ales calea resemnării sau a prudenței absolute. Unii mai distribuie din când în când câte un mesaj al șefului de partid, dar prin teritoriu nu vedem entuziasm, nu vedem manifestări de bucurie că lucrurile au fost „liniștite”.
Această liniște nu este întâmplătoare. Un motiv ar fi acela că nimeni nu știe exact cum să apuce rahatul fără să se murdăreasca pe mâini. Să se bucure deschis de această punere între paranteze a democrației ar fi o sinucidere politică pe termen lung. Să critice? E prea riscant. Mai ales că, girând această cale pe care s-a mers, fiecare devine vulnerabil. Devine puscăriabil nu neapărat printr-o condamnare formală, ci prin transformarea sa într-un pion șantajabil al oricărei puteri viitoare.
Orice regim care va veni va ști că poate folosi aceste momente pentru a regla conturi. Azi te prefaci că nu vezi abuzurile, mâine cineva îți va aminti că ai fost complice. Și nu e nevoie de un dosar formal sau de un judecător incoruptibil, ci doar de un telefon anonim care îți șoptește: „Știu ce ai făcut în iarna lui 2025…”.
Tăcerea clasei politice nu este un semn de acceptare sau de mulțumire, ci un semn de frică. Frica de consecințe, frica de momentul în care roata se va întoarce și actualii beneficiari ai abuzului vor deveni victimele lui. Istoria a demonstrat că orice sistem construit pe frică și șantaj își devorează propriii creatori. Doar că, de fiecare dată, cei care se cred invincibili uită această lecție.