Uniunea Europeană a fost, la bază, o idee bună. Un continent fără războaie, cu piețe libere și colaborare economică – sună bine, nu? Ei bine, problema este că, atunci când teoria se lovește de realitate, lucrurile devin ceva mai complicate. Sau, mai exact, se transformă dintr-un ideal frumos într-un sistem birocratic sufocant, controlat de câteva state mari, care par a fi „mai egale” decât restul.
Că Uniunea Europeană a eșuat s-a văzut cel mai clar încă din momentul în care statele mari au început să facă legi care le avantajau, în timp ce statele mai mici erau tratate ca niște piețe de desfacere pentru multinaționale.
Să luăm exemplul dublului standard la produse: mâncarea vândută în Europa de Vest are o calitate superioară față de cea vândută în Europa de Est, deși pe ambalaj scrie același lucru. Sau să ne uităm la felul întrebuințat de Germania și Franța pentru a impune politici fiscale care lor le convin, în timp ce țările mai mici sunt obligate să accepte reguli care le distrug industriile locale.
Din punct de vedere politic, lucrurile s-au încheiat definitiv atunci când liderii UE au hotărât că autonomia națională este un moft. Vrei să ai propria politicare agricolă? Nu se poate, vine de la Bruxelles. Vrei să-ți alegi singur politica energetică? Doamne ferește, trebuie să fie aliniată cu „valorile europene”! Vrei să-ți protejezi granițele în fața imigrației ilegale? Nu poți, pentru că asta ar fi „populism”! Exemplele abundă, dar poate cel mai clar este cazul Ungariei și Poloniei, care au fost luate la șuturi pentru că și-au permis să aibă o politică diferită pe justiție și imigrație.
Dacă proiectul politic a murit, ce a mai rămas? Economia. Dar nici ea nu o duce prea bine. Odată cu războiul din Ucraina, UE a luat una dintre cele mai catastrofale decizii din istorie: s-a deconectat de la gazul rusesc, fără să aibă un plan viabil de înlocuire. Rezultatul? Facturi imense, inflație, industrii care se mută în alte părți ale lumii, în timp ce liderii europeni ne spun că e doar un mic sacrificiu pentru „independența energetică”.
Ce a mai rămas din Uniunea Europeană? Un grup de lideri pe care nu i-a ales nimeni, care se comportă ca un fel de Soviet Suprem modern. Se agăță cu disperare de putere, numindu-i „populiști” sau „dușmani ai democrației” pe toți cei care nu sunt de acord cu ei.
De altfel, liderii europeni seamănă suspect de mult cu Partidul Comunist din vremurile sale de glorie, când orice critică era tratată ca un atac la adresa poporului. Doar că acum, în loc de represiune directă, se folosesc de cenzură online și de propaganda de stat. În Germania, poliția poate să te caute acasă dacă dai like la o postare nepotrivită. În Franța, protestele sunt reprimate cu bastoane și gaze lacrimogene. În România? Ei bine, aici suntem mai discreți, dar controlul mediatic este la fel de prezent.
Și pentru că propaganda nu se face singură, UE varsă milioane de euro în campanii care să ne spună că, de fapt, totul merge minunat. Cine spune altceva este, bineînțeles, „agent rus”, „manipulat de chinezi” sau, de ce nu, un extraterestru infiltrat pentru a submina pacea și prosperitatea europeană. Că doar n-o să recunoască cineva că în întreaga Europă lucrurile merg din ce în ce mai rău.
Așa că, în lipsa oricărui argument valid, singura armă rămasă este propaganda. Uniunea Europeană nu face excepție de la acest lucru. În mod ironic, exact ca regimurile comuniste de odinioară, UE a ajuns să creadă că, dacă repetă o minciună de suficient de multe ori, aceasta va deveni adevăr. Păcat doar că realitatea refuză să se supună acestei iluzii.