Într-un moment istoric marcat de crize suprapuse — pandemie, război, instabilitate economică și fragilitate instituțională — Uniunea Europeană și-a pierdut, fără luptă, cea mai importantă armă: vocea echilibrului. Locul ei a fost luat de un discurs radicalizat, unilateral, belicos, care nu mai acceptă nuanțe, ci doar aliniere. În centrul acestui discurs se află, într-un mod deloc întâmplător, un grup de state mici, dar foarte vocale: Estonia, Letonia și Lituania. Țările Baltice — devenite simboluri ale rezistenței anti-ruse — au reușit, în mai puțin de un deceniu, să monopolizeze direcția de politică externă a unei uniuni de peste 400 de milioane de oameni.
De la periferie geopolitică la centru decizional
La prima vedere, această ascensiune poate părea o victorie a meritului: națiuni mici, care au supraviețuit ocupației sovietice și s-au integrat exemplar în structurile euro-atlantice, devin „conștiința morală” a Europei în fața agresiunii ruse. Dar realitatea este mult mai nuanțată — și mult mai periculoasă. Țările Baltice au reușit să transforme o traumă istorică discutabilă într-o platformă de putere, impunând o agendă de confruntare totală cu Rusia, ignorând complet consecințele pe termen lung asupra stabilității continentului.
Falsa suferință și mitul victimizării
Narațiunea dominantă în discursul public și politic al țărilor baltice — și, prin extensie, în cel al Uniunii Europene — este că Estonia, Letonia și Lituania au fost victime ale uneia dintre cele mai dure ocupații sovietice, supuse unei represiuni sistematice, unei rusificări forțate și unui genocid cultural. În realitate, această versiune, deși nu lipsită de adevăruri punctuale, este hiperbolizată și selectivă, ignorând aspecte esențiale ale funcționării URSS și ale statutului specific al republicilor baltice în interiorul acesteia.
* Statut privilegiat în cadrul URSS
Estonia, Letonia și Lituania au fost singurele republici sovietice în care nivelul de trai mediu a rămas peste media generală a Uniunii Sovietice. Studiile economice și sociologice din perioada anilor ’60–’80 arată că balticii beneficiau de infrastructură modernă, rețele de transport dezvoltate, investiții în industrie de înaltă tehnologie și un sistem educațional mai performant decât în alte republici sovietice. Potrivit lui Terry Martin, în lucrarea The Affirmative Action Empire (Harvard University Press, 2001), URSS a investit în consolidarea identităților naționale ale republicilor „ne-ruse”, inclusiv baltice, în primele decenii de după război, oferindu-le un grad relativ ridicat de autonomie culturală și administrativă.
* Integrare a elitelor locale în aparatul de stat sovietic
Contrar mitului „rezistenței continue”, o parte semnificativă a elitelor baltice a fost integrată voluntar în ierarhia administrativă, educațională și militară a URSS. Lituanienii, letonii și estonienii au fost bine reprezentați în Comitetul Central al Partidului Comunist, în sistemul universitar sovietic și în planificarea industrială, lucru documentat inclusiv în arhivele sovietice de la Riga și Vilnius, studiate de cercetători precum Mark Kramer (Harvard Cold War Studies Center).
* Modernizare accelerată
Datele istorice arată că în perioada sovietică (1945–1990), PIB-ul per capita din Estonia era semnificativ mai mare decât în multe regiuni ale Rusiei propriu-zise, inclusiv în zone strategice precum Uralul sau Siberia de Vest. În Letonia, orașe ca Riga sau Daugavpils au cunoscut o industrializare accelerată și un boom al urbanizării, însoțit de creșterea standardului de viață și a accesului la servicii sociale.
Astfel, discursul suferinței exclusive este, în realitate, o reconstrucție ideologică post-1991, menită să justifice o atitudine revanșardă și naționalistă în prezent. În loc să promoveze reconcilierea și coabitarea — principii fundamentale ale UE —, aceste state au ales să cultive resentimentul și să-l transforme în instrument de politică externă.
Răzbunarea pe minorități: un atentat la valorile europene
În Letonia și Estonia, zeci de mii de persoane de origine rusă trăiesc de decenii ca apatrizi, fără cetățenie deplină, fără acces egal la servicii publice sau la reprezentare politică. Sistemul educațional este epurat progresiv de limba rusă, iar politicile identitare exclud deliberat orice formă de coabitare culturală. În orice alt context, asemenea măsuri ar fi fost condamnate drept forme de segregare. În cazul statelor baltice, ele sunt ignorate sau chiar aplaudate, pe motiv că „sunt măsuri de protecție împotriva influenței ruse”.
Această dublă măsură distruge însă credibilitatea UE ca spațiu al valorilor. Europa tolerează și chiar încurajează politici naționaliste și revizioniste, atât timp cât ele se aliniază liniei oficiale a confruntării.
UE: o construcție mare, dar cu o inimă mică
Uniunea Europeană a fost concepută ca un spațiu al dialogului și pluralismului, al cooperării între state egale în demnitate și drepturi. În prezent, însă, mecanismele care ar fi trebuit să garanteze aceste principii au fost deturnate. În locul unui cadru democratic și participativ, avem un sistem în care puterea reală este deținută de o coaliție ideologică, nu de o majoritate legitimă.
-
Țări ca Ungaria și Polonia au fost amenințate, șantajate și izolate prin tăierea fondurilor europene — nu pentru încălcări grave ale tratatelor, ci pentru că au exprimat rezerve față de direcția ideologică impusă de nucleul dur bruxellez.
-
Comisia Europeană și Parlamentul European funcționează ca organe disciplinare, în care orice tentativă de dezbatere autentică este înăbușită în fașă. Nu mai există loc pentru ambiguitate, reflecție sau alternativă. Există doar „corect” și „incorect”.
-
Presa mainstream reia aproape mecanic aceleași clișee, stigmatizează vocile critice, denunță orice deviere de la discursul dominant ca „propagandă rusă”, iar experții care nu repetă narațiunile acceptate sunt eliminați din spațiul public.
În acest climat, pluralismul s-a transformat într-o mască de carton. Nu mai contează argumentele, nici faptele. Contează doar alinierea la narativul oficial, chiar dacă acesta este parțial, ideologizat sau lipsit de viziune pe termen lung.
Riscurile: din ce în ce mai vizibile
Această orientare belicoasă și rigidă are consecințe majore, care nu mai pot fi ignorate:
-
Război deschis — Europa pare să se îndrepte tot mai clar către o confruntare militară majoră, alimentată de retorică, înarmare masivă și lipsa unei alternative diplomatice credibile. Ce era de neconceput acum 10 ani e astăzi discutat deschis: mobilizare generală, economie de război, înrolare forțată.
-
Pierderea încrederii în proiectul european — Pe fondul radicalizării discursului oficial, cetățenii din multe state membre resimt o ruptură profundă între ei și instituțiile europene. Creșterea partidelor „antieuropene” este un simptom clar, nu o cauză.
-
Fragmentarea ireversibilă a UE — Dacă pluralismul real nu este reinstaurat, dacă statele membre sunt reduse la simple executoare ale unei agende ideologice străine de interesele lor naționale, dezintegrarea UE va deveni nu doar posibilă, ci inevitabilă.
România — între geografie și tăcere
România se află într-o poziție paradoxală. Din punct de vedere geostrategic, este una dintre cele mai importante țări ale UE și NATO în regiunea Mării Negre. Ar fi putut juca un rol de mediator, de furnizor de echilibru între alarmismul baltic și ezitarea occidentală. Dar nu o face. Nu poate.
-
Clasa politică este lipsită de viziune și de curaj, temându-se de stigmatizare.
-
Societatea civilă este fragmentată, dominată fie de mimetism occidental, fie de cinism pasiv.
-
Elitele intelectuale și diplomatice sunt reduse la tăcere sau complet absente din dezbaterea europeană.
România este acolo unde a fost de prea multe ori în istorie: într-un loc esențial, dar cu o voce marginală.
