În istoria Europei, ambele războaie mondiale au fost marcate de conflicte indirecte și decizii geopolitice complexe, în care marile puteri au avut o influență enormă asupra țărilor din Estul Europei.
O paralelă relevantă poate fi făcută între perioada interbelică și zilele noastre, în special în ceea ce privește politica adoptată de Franța și Marea Britanie. În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, aceste țări au încercat să orienteze Germania să atace mai întâi Estul Europei, pentru a câștiga timp și a se pregăti pentru un conflict direct.
În prezent, Occidentul, prin Franța și Marea Britanie, sprijină Ucraina și încurajează țările din Estul Europei să se opună Rusiei, sub pretextul apărării ordinii internaționale, dar cu riscul de a implica din nou întreaga regiune într-un conflict de amploare.
Această paralelă oferă o înțelegere profundă a strategiilor geopolitice și a modului în care Estul Europei a fost întotdeauna un „teren de manevră” în jocurile marii puteri.
Franța și Marea Britanie în perioada interbelică
În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, Franța și Marea Britanie au adoptat o politică de „appeasement” față de Germania, în speranța că astfel vor amâna un conflict major. Chiar dacă știau că Germania era o amenințare, conducătorii occidentali au încercat să canalizeze expansiunea germană spre Est, în special spre Polonia și Uniunea Sovietică, pentru a câștiga timp și a-și întări propriile forțe. Astfel, au lăsat țările din Est, inclusiv Polonia și România, să devină „fronturi avansate” ale unui război indirect, departe de granițele lor. Franța și Marea Britanie au sperat că, dacă Germania ar fi atacat URSS-ul sau Polonia, Occidentul ar fi avut suficient timp pentru a se rearanja.
Dovezi din surse românești
România a fost un actor esențial în geopolitica est-europeană a perioadei interbelice. În memoriile și documentele diplomatice ale unor figuri importante ale vremii, cum ar fi Grigore Gafencu și Nicolae Titulescu, găsim informații despre percepțiile și intențiile marilor puteri.
Grigore Gafencu – „Ultimele zile ale Europei” (1946)
Gafencu a fost ministru de externe al României (1939–1940) și apoi ambasador la Moscova. În cartea lui, bazată pe notele din perioada 1939–1940, el descrie cum diplomația franceză și britanică căuta să împace Germania pe seama Estului European (Polonia, România, URSS). Gafencu scrie despre sentimentul general din marile cancelarii occidentale că „dacă războiul trebuie să izbucnească, să izbucnească în Est”.
Documentele diplomatice ale României (colectate în volume după 1990)
Volumele publicate de Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe includ rapoarte de la diplomați români din Paris, Londra și Berlin. Ambasadorul Viorel Tilea de la Londra, raporta, în martie 1939, că britanicii ezitau să se angajeze ferm în apărarea Estului Europei. Alte rapoarte ale Grigore Gafencu sau Nicolae Petrescu-Comnen (ambasador la Paris) descriu exact acea așteptare occidentală de „reorientare a pericolului german către Est”.
Memoriile lui Nicolae Titulescu
Deși Titulescu fusese înlăturat din funcția de ministru de externe în 1936, el a avut o viziune clară asupra politicii europene. În memoriile și notele sale (publicate parțial în anii ’60–’70), Titulescu avertiza că politica de concesii față de Germania va duce la un conflict global și că Occidentul „împinge” Germania spre Est pentru a-și proteja propriile frontiere.
Memoriile lui Armand Călinescu
Călinescu, prim-ministru al României în 1939 (asasinat în septembrie 1939), nota într-un jurnal că:
„Apusul nu-și dorește războiul. Vrea să-l amâne sau să-l răspândească pe margini. Dar Hitler nu va merge pe drumul trasat de alții.”
Paralela cu zilele noastre
Astăzi, la fel ca și acum 85 de ani, Franța și Marea Britanie sunt din nou implicate activ în împingerea țărilor din Estul Europei, în special Ucraina, către conflict. După anexarea Crimeii în 2014 și invadarea Ucrainei în 2022, aceste țări au furnizat suport militar și financiar considerabil Ucrainei, dar, similar cu perioada interbelică, au încurajat alte țări din Europa de Est să se implice activ în conflict, cum ar fi Polonia, România și țările baltice.
Deși există o retorică despre apărarea valorilor democratice și a suveranității Ucrainei, o analiză mai profundă sugerează că Occidentul vizează reducerea influenței Rusiei în Europa și își pune speranța în faptul că țările din Est vor suporta consecințele unui conflict indirect.
Din punct de vedere istoric, există asemănări între abordările Occidentului față de Est și acum, în contextul războiului din Ucraina. Iată câteva puncte cheie care ar putea construi o astfel de paralelă:
1. „Exportarea” conflictului spre Est – Atât în perioada interbelică, cât și astăzi, există un sentiment că Occidentul încearcă să direcționeze conflictul către Est, în speranța de a evita un război direct pe teritoriul lor. În cazul de față, Franța și Marea Britanie, prin susținerea Ucrainei, încurajează implicit țările din Europa de Est să participe activ în conflictul cu Rusia, sub pretextul apărării ordinii internaționale și a suveranității Ucrainei.
-
În trecut: Franța și Anglia au dorit ca Germania să atace Estul (Polonia, Uniunea Sovietică) pentru a câștiga timp și a se pregăti pentru un eventual conflict.
-
Astăzi: Franța și Marea Britanie sprijină Ucraina și, prin extensie, încurajează mai multe țări din Europa de Est (precum Polonia, România, Țările Baltice) să sprijine Ucraina și să participe în mod activ la sancționarea Rusiei, riscând o escaladare regională sau globală.
2. Țările Est-Europene ca „fronturi avansate” – În ambele perioade, țările din Est sunt văzute ca „fronturi avansate” ale conflictului. În perioada interbelică, Polonia și România erau, la fel ca astăzi, văzute ca „buffer states” între marile puteri ale Europei și eventualele conflicte care ar fi urmat.
-
În perioada interbelică: România, prin alianțele cu Franța și Marea Britanie, a fost considerată o „cazemată” împotriva expansiunii germane în Est.
-
Astăzi: Țările din Europa Centrală și de Est, în special cele care sunt membre NATO și UE, sunt văzute ca „avantposturi” ale apărării împotriva Rusiei, în ciuda pericolelor evidente de escaladare.
3. Apărarea valorilor democratice vs. interese geopolitice – Un alt punct important de paralelă ar fi cum justificările pentru implicarea în conflicte pot fi adesea legate de apărarea „valorilor democratice” și „suveranității”, în timp ce interesele geopolitice subiacente sunt mult mai complexe.
-
În trecut: Franța și Marea Britanie, prin politica lor de „appeasement”, s-au folosit de retorica „apărării ordinii internaționale” pentru a împiedica agresiunile germane, dar, în același timp, au permis ca țările din Est să fie ținta inițială a expansiunii naziste.
-
Astăzi: Franța și Marea Britanie, prin susținerea Ucrainei, susțin ideea apărării integrității teritoriale și a dreptului Ucrainei de a se autodetermina, dar și aici există o tensiune între protectoratele regionale și dorința de a controla indirect fluxul geopolitic al Europei de Est.
4. Politica de „diplomație” și „amenințare indirectă” – Așa cum în perioada interbelică Franța și Marea Britanie încercau să obțină o soluție diplomatică, dar, totodată, făceau presiuni pentru ca alte țări să suporte consecințele unui conflict, azi este vorba despre o politică similară:
-
În trecut: Franța și Marea Britanie au încurajat Polonia și alte țări din Est să stea față în față cu Germania, fără a interveni direct decât după declanșarea războiului.
-
Astăzi: Franța și Marea Britanie oferă suport Ucrainei și țărilor din Europa de Est, dar, în mare parte, se află într-o poziție în care preferă să își maximizeze influența și să amâne o implicare directă în conflictul cu Rusia.
5. Provocarea unui război „proxy” – O altă paralelă se poate face în legătură cu războaiele indirecte sau „proxy wars”. Atât în perioada interbelică, cât și acum, marile puteri tind să încurajeze conflicte într-un teritoriu de frontieră, pentru a-și atinge obiectivele geopolitice, fără a se implica direct în confruntări majore.
-
În trecut: Franța și Marea Britanie, începând cu Acordul de la München, au folosit politica de „proxy” prin care au încurajat o potențială confruntare a Germaniei cu Uniunea Sovietică și Polonia, ceea ce ar fi abătut atenția Germaniei dinspre Vest spre Est.
-
Astăzi: Deși Franța și Marea Britanie sprijină Ucraina, există un sentiment că războiul devine un conflict indirect al marilor puteri, în care interesele geopolitice ale Occidentului sunt protejate prin sprijinul pentru o altă țară.
Paralela între politica din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și politica actuală a Occidentului în fața agresiunii rusești arată că, deși contextul s-a schimbat, strategia principală rămâne aceea de a proteja propriile interese geopolitice prin implicarea indirectă a țărilor din Est.
În ambele perioade, Franța și Marea Britanie au folosit Estul Europei ca pe o „zonă tampon”, în speranța că astfel vor putea preveni un război direct și își vor putea întări pozițiile înainte de a se confrunta cu un pericol mai mare. Deși motivațiile declarate sunt diferite, analiza comparativă sugerează că Estul Europei a rămas un teren de manevră pentru marile puteri.
