În ultimele luni, spațiul public din România a fost dominat de avertismentele privind deficitul bugetar și de chemări la „austeritate”. Politicieni, analiști și lideri de opinie invocă cheltuielile sociale excesive, salariile bugetarilor sau „risipa” statului ca explicații pentru dezechilibrul fiscal.
Dar această narațiune, oricât de repetată, ascunde o realitate mult mai complexă.
Încercăm să aducem în discuție o serie de factori ignorați sau minimizați deliberat în discursul public: costurile ascunse ale solidarității regionale, distorsiunile din piața energiei, achizițiile militare fără beneficii economice directe și povara împrumuturilor scumpe.
Toate acestea sunt componente esențiale ale deficitului – dar rămân, convenabil, în afara ecuației.
În ultimele luni, clasa politică românească a reluat refrenul austerității. Sub pretextul „necesității de a reduce deficitul bugetar”, guvernanții și analiștii obedienți insistă că trebuie să tăiem din salarii, să plafonăm cheltuieli sociale și să reducem aparatul bugetar. Explicația? România cheltuie „peste posibilități”. Dar realitatea este mai complexă și mult mai incomodă. Deficitul bugetar nu vine doar din cheltuielile interne vizibile, ci și dintr-o serie de politici externe și strategice pe care nimeni nu vrea să le discute deschis.
O ipocrizie instituționalizată
Politicienii preferă să dea vina pe „bugetari”, pe „pomenile electorale” sau pe „statul social”. Dar evită sistematic să privească în direcția unor decizii majore, cu impact fiscal real, dar care beneficiază de o formă de tabu politic. Este vorba despre:
-
Exportul de energie la prețuri preferențiale, în special către Republica Moldova, de unde ajunge mai departe în Ucraina.
-
Achizițiile masive de armament fără nicio clauză de offset, ceea ce înseamnă că miliarde de euro ies din țară fără beneficii industriale pentru România.
-
Subvenționarea continuă a pieței energetice, devenită haotică după liberalizarea impusă de UE.
-
Dobânzile uriașe la care se împrumută statul, într-un climat de risc pe care guvernul însuși îl alimentează prin lipsă de reforme reale.
Prețul solidarității și al geopoliticii
România a ales, fără îndoială, tabăra euro-atlantică. Este un gest de coerență strategică și, pentru mulți, de onoare. Dar acest gest are un preț. Sute de milioane de euro sub formă de energie livrată sub cost, granturi, ajutor umanitar și logistică de război – toate acestea nu sunt gratuite. Ele grevează bugetul. Și cu cât acest sprijin devine mai profund și mai susținut, cu atât presiunea asupra finanțelor publice crește. Dar, paradoxal, nimeni nu include aceste costuri în calculele austerității.
Achiziții fără câștig
România a semnat contracte de miliarde pentru sisteme de armament americane, israeliene sau europene. Nimeni nu contestă nevoia de modernizare militară. Însă fără offset – adică fără ca o parte din acei bani să se întoarcă în economia națională prin producție locală – achizițiile sunt o formă de drenaj economic. Alte țări – Polonia, Cehia, Grecia – cer și obțin astfel de clauze. România, în schimb, acceptă un statut pasiv.
O piață liberă doar în teorie
Liberalizarea pieței de energie, în forma implementată, a produs exact efectul opus: prețuri instabile, speculă, profituri uriașe pentru furnizori și intervenții masive ale statului. Guvernul a ajuns să compenseze facturile populației și ale companiilor, cu sume de ordinul miliardelor. Piața nu funcționează, dar mitul concurenței e menținut artificial, în timp ce bugetul de stat plătește diferența.
Dobânzi ca în lumea a treia
Statul român se împrumută la dobânzi între 6 și 8%, uneori și mai mult. De ce? Pentru că este perceput ca riscant, instabil, incapabil de reforme structurale. Costul acestei lipse de încredere se regăsește în serviciul datoriei publice, care a crescut alarmant. În loc să ne întrebăm de ce e România considerată un pariu riscant, ne prefacem că problema este la profesorii, medicii și funcționarii plătiți „prea bine”.
GIGO – Garbage In, Garbage Out
Această expresie din informatică descrie perfect situația actuală: dacă pornești de la o premisă greșită, ajungi la o concluzie greșită. Dacă excluzi din analiza deficitului toate aceste cheltuieli „inconvenabile”, vei concluziona – în mod fals – că vinovatul este sistemul public. Este o minciună confortabilă, dar o minciună periculoasă. Pentru că măsurile de austeritate luate pe baza unor date eronate nu vor rezolva nimic. Vor reduce temporar deficitul, dar vor accentua problemele structurale, vor alimenta instabilitatea socială și vor adânci decalajele economice.
În loc de concluzie: cine e dispus să spună adevărul?
România are, într-adevăr, o problemă de deficit. Dar nu o poate rezolva cu tăieri oarbe și cu refrenuri politice goale. Are nevoie de o dezbatere reală, matură, despre ce înseamnă solidaritatea regională, despre ce câștigăm și ce pierdem din integrarea militară, despre ce înseamnă o piață energetică funcțională și despre ce costuri acceptăm în numele stabilității geopolitice.
Până atunci, elefantul va rămâne în cameră, ignorat de toată lumea, iar România va continua să trateze simptomele în locul cauzelor – cu diagnostice greșite și soluții de fațadă.
