Frica, votul și strategia: o analiză a discursului electoral în România post-1990
În toate democrațiile, frica este o unealtă recurentă în campaniile electorale, dar în România ea a căpătat, în mod particular, o funcție aproape ritualică. De peste trei decenii, apelul la frică a fost folosit constant pentru a mobiliza electoratul, a discredita adversarii și a masca lipsa unor alternative coerente. Nu este vorba doar de exagerări retorice ocazionale, ci de o strategie sistematică, rafinată și repetată, cu o eficiență notabilă în special în tabăra politică de dreapta. De la frica de comunism, la frica de corupție, de PSD, de izolare internațională sau de colaps economic, campaniile electorale românești au fost dominate mai degrabă de evitarea pericolului decât de urmărirea unei viziuni. Alegerile prezidențiale din 2025 par să urmeze același tipar, semn că acest model de mobilizare nu doar că persistă, dar continuă să fie una dintre puținele resurse politice pe care unele partide le consideră sigure.
Un început în logica tranziției
În contextul postdecembrist, frica a fost un vector natural de mobilizare politică. Primele campanii ale partidelor istorice și ale Convenției Democratice au apelat la memoria traumatică a comunismului și la neîncrederea în moștenitorii politici ai acestuia. Slogane precum „Alungați lupii” (1990) sau discursurile moralizatoare ale anilor ’90 au funcționat în sensul creării unei delimitări clare între un trecut opresiv și o speranță democratică. Frica era, în acest cadru, nu doar o armă retorică, ci și o formă de exorcizare politică a trecutului.
1996–2009: de la morală la sistem
Campania din 1996, în care Emil Constantinescu a câștigat în fața lui Ion Iliescu, a fost marcată de tema corupției sistemice și a nevoii de „schimbare profundă”. Frica de stagnare și de „sistemul Iliescu” a funcționat ca principal motor de mobilizare. În anii 2000, Traian Băsescu a dus această strategie la un alt nivel, asociind adversarii politici cu rețele oligarhice, baroni locali, „moguli” și „mafia PSD”. Apelul la frică a devenit o axă identitară a dreptei politice, care se prezenta constant drept forță de luptă împotriva unui inamic difuz, dar omniprezent: sistemul corupt.
Frica de extremism și frica de revenire
Excepțiile confirmă regula. În anul 2000, chiar stânga a recurs la această strategie, în contextul ascensiunii lui Corneliu Vadim Tudor. Alegerea lui Ion Iliescu a fost justificată de teama unui derapaj autoritar, într-o campanie în care votul negativ a prevalat. Ulterior, în 2014 și 2019, frica de revenirea PSD la putere — sub forma guvernelor Năstase, Ponta sau Dăncilă — a fost folosită ca fundament retoric de către Klaus Iohannis. Campaniile dreptei au continuat să evoce ideea unui regres instituțional și economic în cazul în care PSD ar reveni la Cotroceni.
Alegerile din 2025: recursul familiar
Turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2025 aduce în prim-plan același tipar retoric. Candidatul dreptei avertizează asupra riscurilor economice, geopolitice și instituționale presupuse de o eventuală victorie a lui George Simion. Discursul este centrat pe posibila prăbușire a leului, scăderea investițiilor, pierderea sprijinului internațional și amenințarea unor politici autoritare. Este, practic, reluarea unei strategii bine testate, care a avut succes în trecut.
Frica și profețiile autoîmplinite
O dimensiune adesea ignorată a apelului la frică este caracterul său autoreferențial: avertismentele lansate de partea dreaptă se bazează adesea pe consecințele propriilor decizii politice. În momentul de față, guvernarea de dreapta deține controlul majorității pârghiilor economice și legislative ale statului, iar măsurile adoptate în ultimii ani — de la politicile energetice și fiscale, la susținerea externă necondiționată a Ucrainei și Republicii Moldova, sau cheltuielile masive din perioada pandemiei — au contribuit decisiv la creșterea deficitului bugetar și la tensionarea echilibrelor macroeconomice. În acest context, scenariile de „faliment iminent” sau „prăbușire economică” evocate în campania electorală pot fi mai degrabă reflectarea unei realități deja create, decât simple proiecții ipotetice. Astfel, se conturează o formă de profeție autoîmplinită: cei care invocă dezastrul sunt, într-o măsură semnificativă, și cei care l-au făcut posibil.
Apelul la frică a devenit o constantă a strategiilor electorale românești, iar dreapta politică a demonstrat o abilitate remarcabilă în a-l folosi în mod eficient. Cu toate acestea, eficiența tacticii nu compensează absența unei strategii de dezvoltare coerente. Pe termen scurt, frica poate câștiga alegeri. Pe termen lung, însă, lipsa unei alternative pozitive riscă să alieneze electoratul și să lase loc unor forme mai radicale de populism. În fața unui electorat tot mai sceptic și fragmentat, simpla invocare a pericolului s-ar putea dovedi, în curând, insuficientă.
