În discursul politic actual, este uzual să fie contrapus comunismul (sau socialismul de stat) cu neoliberalismul globalizant, adesea în termeni morali sau ideologici.
Totuși, o analiză mai atentă, lipsită de patimă, arată un paradox istoric: în ciuda retoricii radicale, comunismul real existent din Europa de Est — și în special din România — a oferit o formă de viață care se apropia surprinzător de mult de ceea ce se poate numi idealul mic-burghez.
Mai mult, ceea ce se propune astăzi, în cadrul noilor structuri socio-economice dominate de neoliberalism, este adesea mai precar, mai impersonal și mai puțin demn, chiar decât ceea ce oferea sistemul socialist mult criticat.
Viața „mic-burgheză” în socialismul real
Contrar promisiunii de emancipare proletară și de distrugere a clasei burgheze, sistemele socialiste din Europa Centrală și de Est au ajuns, în cele din urmă, să consolideze un stil de viață relativ stabil, predictibil și ordonat.
Majoritatea cetățenilor urbani aveau acces la un loc de muncă sigur, o locuință (de regulă, apartament în bloc), un sistem de sănătate și educație funcțional, precum și posibilitatea de a participa la forme de cultură considerate „înalte”: teatru, operă, cinematografie.
Deși uniformizat și adesea rigid, acest stil de viață reproducea trăsăturile unei existențe mic-burgheze: siguranță, acces la bunuri de bază, o doză de cultură și o ordine cotidiană coerentă.
Această mic-burghezie socialistă era, evident, rezultatul unui compromis ideologic. Proletariatul nu a fost transformat într-o clasă conducătoare în sens revoluționar, ci a fost integrat într-un mecanism de stat centralizat care, în loc să elimine ierarhiile, le-a reconfigurat.
Dar în planul concret al vieții cotidiene, socialismul de stat a oferit, totuși, un cadru existențial minim, dar funcțional.
Neoliberalismul și dezintegrarea ordinii colective
După 1990, odată cu prăbușirea comunismului, s-a trecut rapid la implementarea unei economii de piață de tip neoliberal, în care statul și-a redus drastic rolul, iar individul a fost plasat în centrul unei lumi competitive, fragmentate și lipsite de protecție socială.
Paradoxal, în locul promisiunii unei vieți „occidentale”, ceea ce a rezultat pentru o bună parte a populației a fost un regim al precarității: locuri de muncă instabile, chirii ridicate, locuințe costisitoare și înghesuite, alimentație procesată, servicii publice degradate și o cultură dominată de divertisment rapid și superficial.
În acest context, retorica contemporană a libertății individuale ascunde adesea o realitate dură: libertatea este golită de conținut atunci când este însoțită de insecuritate materială și dezagregare comunitară.
Omul contemporan nu mai este „stăpân pe propriul destin”, ci un consumator prins într-un sistem economic care îi oferă foarte puțin, dar îi cere permanent adaptare, flexibilitate și resemnare.
Mitul „neomarxismului” și realitatea neoliberală
Un alt element de confuzie în discursul public actual este folosirea frecventă și adesea abuzivă a termenului „neomarxism”. Ceea ce este numit astfel – de regulă, politici progresiste de recunoaștere identitară – nu are aproape nimic în comun cu analiza economică a lui Marx sau cu proiectul emancipării clasei muncitoare.
În realitate, aceste curente sunt adesea asimilate într-un cadru neoliberal, în care accentul cade pe simboluri, limbaj, reprezentare, dar nu pe condiții materiale sau pe redistribuție.
Astfel, se ajunge la un paradox: în timp ce în socialismul de stat exista o grijă (de multe ori autoritară) față de infrastructura materială a vieții — hrană, locuință, muncă, sănătate —, astăzi, în numele libertății, indivizii sunt lăsați singuri în fața unui sistem de piață care externalizează riscurile și minimizează solidaritatea.
O regresie mascată în numele progresului
Fără a idealiza comunismul și fără a-i ignora abuzurile evidente, trebuie recunoscut că, în mod paradoxal, acesta a furnizat un cadru existențial mai coerent decât ceea ce oferă astăzi sistemul neoliberal, în special pentru păturile largi ale populației.
Ceea ce vedem azi este o regresie a așteptărilor: oamenii nu mai cer siguranță, cultură sau demnitate, ci doar supraviețuire minimalistă, ambalată în retorici ale libertății și diversității.
În final, nu ne aflăm în fața unei lupte între socialism și libertate, ci între două viziuni asupra demnității umane: una care recunoaște nevoia de stabilitate și ordine colectivă, chiar imperfectă, și alta care exaltă libertatea abstractă, dar o oferă doar celor suficient de privilegiați ca să o poată cumpăra.
