PROLOG
…si daca ai lua un corp oarecare ai vedea ca e alcatuit dintr-o multitudine de atomi dispusi intr-o anumita ordine. Si daca printr-un posibil absurd omul ar putea fi redus la o scara atit de mica incit sa fie introdus in acel corp, anulindu-i-se, totodata, cunostintele despre lumea exterioara, fara indoiala ca acel om ar spune: „Sint foarte mic, nu stiu prea multe despre lumea ce ma inconjoara, dar ceea ce pot spune cu certitudine este ca, dincolo de atomul pe care il vad rasarind in departare nu poate exista decit un alt atom. Universul e alcatuit numai din acesti atomi, dintr-o infinitate de astfel de planete. Sint intr-un spatiu infinit, sfirsit nu exista, cum nu exista inceput”. Astfel ar gindi acel om nestiind ca, de fapt, el se afla intr-un corp oarecare, pe care, alt om (care si-ar fi pastrat dimensiunile normale), l-ar putea tine in mina. Omul, necunoscind marginile, le sterge si proclama infinitul… Dar daca ai sta sa privesti framintarile acelui om, fara indoiala ca te-ai amuza urmarindu-l cum se chinuie asemeni unui pui de iepure cu ochii inca lipiti invirtindu-se nestiutor in cuibul in care s-a nascut. Meditind putin asupra acestei idei, ar fi firesc sa ne punem intrebarea: „Oare dincolo de marginile a ceea ce noi numim UNIVERS nu exista cineva care se amuza privindu-ne prin ce drame trecem?”
I.
motto:
„Il pleure dans mon coeur
Comme il pleut sur la ville;
Quelle est cette langeur
Qui penetre mon coeur?”
(Verlaine)
1.
Casa era inalta si veche. Iedera ii sugrumase ferestrele si, ridicindu-se pe ziduri, se incolacise in jurul unor ornamente de ghips decolorate. Plopii isi aruncau frunzele si umbra peste aleea pietruita ce ducea catre cele cinci trepte care urcau spre poarta de cetate care tinea loc de usa. Inauntru, o scara interioara facea legatura cu etajul, iar de acolo, o alta, mult mai mica si mai modesta, urca la mansarda. Tablouri vechi infatisind portrete si peisaje bizare atirnau innegrite de vreme in salonul inalt pe care mobilierul masiv nu izbutea sa-l umple. Invaluite in penumbra, odaile pareau imense si goale; podelele scirtiiau macabru si, singura, linistea se asternuse impacata cu atmosfera de cavou a casei. Aici totul era imbatrinit si arhaic. Totul in afara de el.
2.
Toamna plingea tacuta pe geamuri in acel amurg de noiembrie. El era ca si ieri, ca si alaltaieri, ca si intotdeauna singur. Casa i se parea si mai pustie, ploaia ii adusese din nou nelinistea si se simtea mai inutil ca niciodata. Atmosfera i se parea groteasca. Camera il sugruma in ciuda faptului ca nici patul imens cu baldachin, nici scrinul masiv din lemn de nuc nici fotoliul invechit nu reuseau sa o umple. Si totusi, il cuprinsese o senzatie ciudata de claustrofobie, se simtea ca intr-o vizuina prea strimta pentru a se putea misca in voie si in care traia mereu cu teama ca tavanul s-ar putea prabusi oricind sufocindu-l. Era aceeasi senzatie de neputinta. Fusese cindva la un pas de innec. Inotase atunci cu disperarea condamnatului la moarte, inotase constient ca doar o vointa puternica l-ar putea salva. Si totusi, se simtise pierdut, clipe care i se parusera secole crezuse ca nu va mai putea face nimic. Refuzase sa scoata vre-un strigat de ajutor. Nu putea. Ar fi insemnat sa se dea batut, sa se resemneze cu gindul ca nicicind nu va putea face nimic de unul singur, ca va avea in permanenta nevoie de ajutorul cuiva. Inota cu ultimele puteri, poate si cu puterile pe care nu le mai avea refuzind sa se dea batut.
3.
„Ma pierd printre cei de virsta mea dar care nu-mi seamana pentru ca gindurile lor nu sint si ale mele. Si incerc atunci sa fac un echilibru; visele mele trebuie sa moara pentru ca nu se potrivesc cu ale lor. Caci as risca sa fiu etichetat drept nebun daca mi-as arata adevaratul chip. Dar, oare eu sa fiu nebunul ? Sau totul se rastoarna si din ceea ce par a fi ma transform in singurul lucid de pe pamint? Eu sint nebunul, sau nebunul sinteti voi? Ce-as putea face? Cind trec pe strada ma ascund in mine, mi-e frica sa privesc oamenii in ochi desi stiu ca nimeni nu se uita la mine. Insa, persista teama ca, totusi, imposibilul s-ar putea intimpla: cineva m-ar putea privi in ochi. Si atunci… Atunci nu stiu ce as putea face. S-ar rupe ceva in logica lucrurilor si totul in mine ar putea exploda… Eu parca nu-mi mai apartin; ma simt parasit de orice lucru cunoscut. Cu mult timp in urma s-a intimplat ceva. Am devenit dintr-o data un matur serios si timid care, inchis in sine, nu avea voie nici macar sa zimbeasca, care isi dramuia cu atentie fiecare cuvint, fiecare gest. De ce, oare, nu mai pot minti, de ce trebuie sa fiu corect, cind ceilalti triseaza? De ce trebuie sa fiu atit de lucid mereu? De ce sint asa mereau? Oare sa fi murit atunci si cineva sa-mi fi inlocuit sufletul mort cu un altul? Oare am devenit un simplu robot programat pentru a servi un anume scop? De ce, oare, in tot ceea ce fac se regaseste o astfel de logica incit ulterior totul devine atit de perfect?”
4.
„Daca s-ar intimpla ceva… Potrivit legii compensatiei, asa ar trebui sa fie. Prostii…” Ploaia il obosise. Se indeparta de fereastra in clipa in care ii vazu pe cei doi. „Ce idee sa te plimbi prin ploaie. Dar macar par fericiti…” Se intinse pe pat incercind sa se odihneasca.
„…Asculta, nu ti s-a intimplat niciodata ca ai mai trait aceeasi experienta? Ca nu e pentru prima data cind vezi ceva, cind faci un anumit lucru?…” Celalalt clatina din cap:Nu. „-Mai gindeste-te! Aminteste-ti, fa, te rog, un efort!” „-Imi pare rau, nu-mi amintesc sa mi se fi intimplat asa ceva…” Era inutil sa mai insiste. Trebuia sa admita ca era singurul care-si dadea seama ce se intimpla, era singurul caruia anumite vorbe si chipuri si situatii ii apareau familiare desi le traia pentru prima data. In toate era ceva „deja vu”, intr-un colt al constiintei sale se intersectau ginduri si fapte, apareau semne de intrebare iar sirene sunau strident. Curios era ca nu-si amintea cind anume mai traise acele lucruri, nu-si amintea decit ca s-au intimplat. Insa, in momentul cind facea aceasta conexiune, totul i se parea atit de proaspat in memorie incit singurul raspuns pe care si-l putea acorda era: cu putin timp in urma. Dar cit timp trecuse, daca nimeni din jurul sau nu-si amintea? „Si daca eu am fost singurul care a trait efectiv aceste intimplari iar ceilalti nu au fost decit simple iluzii? Sau totul nu a fost decit o nalucire, o simpla halucinatie, un vis?!…” Si daca era asa, ce legatura avea visul sau cu realitatea pe care o traia? Cum, prin ce legaturi ezoterice visul sau se transfigura devenind cea mai concreta realitate? Si, oare, asta ar insemna ca toate visele, chiar si cosmarurile vor evada din el si se vor transforma intr-un iad pentru dinsul?
5.
Toate aceste fragmente de ginduri se legau intre ele si se contopeau ca niste piese dintr-un bizar joc de puzzle. Si cu cit imaginea se intregea, tot mai multe intrebari il asaltau: De ce numai el isi dadea seama de toate aceste lucruri? Sau, poate i se intimplau numai lui? De unde veneau toate aceste amintiri? dar erau amintiri? Oare nu erau niste imagini prestiente ale unui viitor indepartat ingramadite in inconstientul sau? Nu cumva destinul sau fusese hotarit cindva, cu mult timp in urma, iar ceea ce i se parea ca-si aminteste nu erau decit coordonatele pe care trebuia sa le respecte? In acest caz, el nu-si mai apartinea. Vointa ii fusese anulata iar el nu mai era decit un simplu executant. Liberul arbitru nu mai exista. Dar existase vreodata? Insa, cine avuse interesul ca destinul sau sa fie dirijat pe o cale anume din infinitele posibilitati ce i se deschideau? Si ce anume trebuia sa faca?
***
„Stelele strabat calea cea veche a nemuririi. Nimeni altcineva nu o poate urma , caci nimeni nu se poate ridica la inaltimea istoriei lor. Nimeni, in afara de El, Cel Ales…”
II.
1.
Afara, ploaia incetase si norii destramati lasau sa patrunda ultimele raze ale soarelui. „-Doamne, ce lumina!” Totul se petrecu extraordinar de repede. Vazu soarele intrind in camera. Dar nu era soarele. Era o raza de lumina orbitoare care il inconjura intr-o spirala de foc impiedicindu-l sa mai respire. Apoi simti ploaia picurindu-l. Apoi nu mai simti nimic.
2.
Pasea atent incercind sa nu se impiedice. Incerca sa o faca intr-un mod cit mai normal, cit mai echilibrat, pentru a-si cruta fortele. „Doamne, ce intuneric!” Brusc, caderea. Fulgeratoare. Se ridica, insa, la fel de repede, nu inainte de a simti o durere ascutita strabatindu-l. Dura o singura clipa. Apoi pasi mai departe. Nimic nu l-ar putea face sa ramina aici, simtea ca nimic nu ar putea fi atit de ingrozitor incit sa-l faca sa nu mai poata merge. Parea un tunel. Si poate chiar era. Un tunel. Simti cum i se stringe stomacul… Pentru o secunda ii trecuse prin minte ca s-ar fi putut afla intr-un labirint. Ca in Cnossos, cu minotaurul asteptindu-l infometat. De cit timp mergea? Poate de o vesnicie, poate de o clipa. Nu se gindise sa tina o socoteala. Nu i-ar fi folosit la nimic. El mergea. Stia ca trebuie sa mearga. Doar atit. „Doamne, ce intuneric!” A cita oara o spunea, oare? Soarele. Atit isi amintea. Inainte de intuneric fusese soarele. Si ploaia. Da, soarele si ploaia. Si apoi in amintirea sa plutea intunericul. Ce era oare intunericul? „Drumul meu e insasi un intuneric”. Mereu cind incerca sa se gindeasca la ce a fost inainte de intuneric fusese nevoit sa se opreasca. Imaginatia sa, scapata de sub controlul vointei sale, construia mii de ipoteze care mai mult il chinuiau fara sa gaseasca, insa, nici un raspuns. „Doamne! Soarele!” Drept in fata era soarele! Vazuse geana de lumina rasarind din intunericul mut. Dar era atit de departe…Insa el trebuia sa ajunga, trebuia sa vada din nou soarele! Si ploaia! Dupa soare era ploaia. Sau poate invers? Dar ce departe era soarele… De cit timp mergea? Caderea. Atit de brutala! „Doamne, nu-mi lua soarele!” Se prabusise. Soarele se sfarimase in mii de bucati care pentru o clipa luminara intunericul. Ploaia. Da, acum era ploaia. El era ploaia care cadea dupa soare…
***
„…Oare eu sa fiu Cel Ales?…”
III.
3.
Linistea era inceputul si sfirsitul. Linistea era in toate. Stia asta. O simtise dintotdeauna. Cind isi aduna gindurile privind virful muntilor ascunsi printre nori. Cind medita, respirind aerul tare al inaltimilor. El era deasupra tuturor. La el nu ajungeau vorbele, nu ajungeau zgomotele. Nici bataile inimii nu si le auzea. Totul era o liniste, o impacare cu lumina si intunericul. Viata lui era linistea. Cind pasea fara sa faca nici cel mai mic zgomot, cind respira, cind cauta. Cind urmarea drumul stelelor cufundat in sine cautind o liniste si mai profunda. Invatase sa pretuiasca totul . Soarele, mai ales. Ciudat, cum isi amintea de un alt soare, altfel decit acesta. Insa, muntii insemnau linistea, si tot ceea ce ara inaintea linistii nu merita sa fie rememorat. Nici macar ploaia. Ploia insemna zgomot, tulburarea, negarea linistii.
4.
Privea mereu muntii. Muntii si norii. Acesta era drumul spre Cer, isi zicea. Insa nu simtise nici o dorinta sa-l strabata. Pentru ca dorinte nu mai avea. A dori ceva ar fi insemnat sa abandoneze cautarea. Fara dorinte, fara ispite, una cu pamintul, putea spera sa-si incheie cautarea. Putea spera ca intr-o zi sa poata spune: Ajunge! Mai departe nu mai exista nimic. Si atunci neantul se va deschide si, smulgindu-l din starea sa de vegetatie, il va arunca in acel gol in care nu va mai exista decit sufletul sau alaturi de alte suflete ce-si abandonasera trupurile supuse descompunerii. Muntii…Erau frumosi in linistea lor. Erau vesnici. Si vii. Ii pretuia pentru neclintirea lor. Pentru ca ajungeau la Cer. Si pentru ca ramasesera pe pamint.
5.
Invatase sa-si intoarca privirile inauntrul sau si sa strabata inapoi drumul gindurilor. Mai intii gasi intunericul pe care il alunga. Isi vedea gindurile rasucindu-se, tirindu-se, stringindu-se unele in altele, uneori rupindu-se… Le simtea schimbindusi formele, culorile, divizindu-se si regenerindu-se si apoi iar rupindu-se. La inceput se speriase. Apoi intelese ca noile ginduri nu faceau decit sa le inlocuiasca pe cele moarte pe care, dealtfel, le si devorau flaminde. Mai departe erau amintirile. Le vazu impletite in ghemuri ce cresteau si scadeau pulsind parca niste respiratii neobisnuite. Amintiri de culori diferite se intindeau ca niste serpi si se incolaceau in jurul lor schimbindu-si mereu forma. Nici una nu era dinaintea linistii. Si atunci, de unde venea soarele? Si merse mai departe prin el. In fata lui se aflau muntii…Si cit de mult semanau cu cei de afara, cu cei adevarati! Si soarele, si ploaia de acolo veneau. Si norii, si cerul la care ajungeau muntii, si linistea, si totul parea la fel cu ceea ce se afla in afara lui. „Oare dincolo de ginduri sa nu mai existe nimic iar eu am iesit din mine?” Dar soarele si ploia? Afara nu existau. „Trebuie sa urc pina la cer si acolo voi gasi raspunsul. Caci si soarele si ploaia de acolo vin”. Niciodata nu simtise nevoia sa urce muntii…
IV.
6.
…Si atunci auzi Glasul.
Linistea nu mai exista. Era numai ecoul acelui glas. Si totul disparuse. Si muntii, si soarele, si ploaia. Chiar si el disparuse. Nu se simtea, nu-si mai simtea gindurile, nu-si mai simtea corpul. Si celalalt soare, si ploaia venind de undeva de departe, murisera. De atit de departe… Glasul acela…
Si el, el unde era? Nu vedea nimic in jurul sau, nici macar pe el nu se vedea. Era din nou intunericul. Si totusi, intunericul nu era atit de alb, de stralucitor… Acesta sa fie neantul? Si Glasul ce spunea? Nu intelegea nimic. Era doar o insiruire ciudata de vocale cintate pe tonuri cind ascutite, cind grave, ce alternau imprevizibil. Nimic, nici o masura nu se repeta, totul era mereu nou, mereu altceva. Apoi, intelese. Era simplu, atit de simplu…
Daca ar fi putut, ar fi plins.
V.
7.
„Ce vis ciudat am avut…”
Frunzele cadeau uscate din castani si pluteau rotindu-se prin aer. Pamintul mustea de umezeala; simtea mireasma ploii trecute revarsindu-se in valuri catre el si intepindu-i narile. La iesirea din parc se opri. O aripa de vint purta o frintura de melodie , apoi, inca una, pina recunoscu marsul funebru al lui Chopin. „O inmormintare”.
Curind aparu si convoiul funerar cu fanfara si multimea abia pasind ain urma. Se apropie curios. Inmormintarile il fascinasera dintotdeauana; starea de a nu mai fi modul in care trupul, dezgolit de ginduri si amintiri, se acopera de uitare. Si sufletul?! Unde se ducea sufetul? In neant? In paradis sau infern? Se apropie.
Fu primul care vazu fulgerul.
Si singurul.
Automobilul demodat se pierdu pe una din strazile latularnice. Proprietarul trudi apoi toata dupa-amiaza pentru a-l revopsi si a-i indrepta caroseria.
Singele.
Rosu, tulburator de rosu.
Ochii ii priveau cerul, soarele, fulgerul care se indeparta.
Si ploaia…
EPILOG
Casa ramase la fel de veche si de tacuta. Iedera se catara mai departe pe zidurile care, fara acoperamintul ei, ar fi aratat murdare si triste. Frunzele plopilor ingropasera aleea sub un covor gros lasind copacii rusinos de goi. Inauntru, vechile podele nu mai scirtiiau si nimeni nu se mai simtea ca intr-un cavou. Iarna, geamurile ferestrelor lasate deschise se sparsera si zapada navali inauntru adusa de vinturi. Perdelele fluturau zdrentuite iesind printre circeii de iedera. Apoi, oamenii au inceput sa spuna, in lungile nopti petrecute la gura sobei, povesti despre stafii si strigoi care, la miezul noptii, se prindeau in dansuri ciudate in casa pustie. Si iarna trecu, si cind veni primavara nimanui nu i se paru ciudat ca iedera nu mai infrunzi. La fel ca si plopii, se uscase.