– un eseu despre realpolitik, alegeri și suveranitate în vremuri de schimbare
Într-o lume aflată în plin proces de realiniere geopolitică, victoria lui Nicușor Dan la alegerile prezidențiale din România nu este doar rezultatul unui scrutin democratic, ci și un semnal politic cu implicații profunde. Alegerile nu mai sunt, în acest context, doar despre indivizi și partide, ci despre direcția strategică pe care un stat o alege — fie rămânerea în logica globalizării și obedienței euro-atlantice, fie revenirea la o formă de suveranitate și pragmatism național.
Din această perspectivă, înfrângerea suveranistului George Simion nu este o simplă pierdere electorală, ci expresia clară a faptului că România, prin mecanismele ei de putere — instituții, mass-media, servicii, elite administrative — a ales continuitatea într-o lume care se schimbă rapid.
O alegere „tehnică”, dar nu neutră
Nicușor Dan este adesea descris ca un politician atipic, tehnocrat, lipsit de charismă și de agendă ideologică. Tocmai această imagine l-a făcut ideal pentru a reprezenta „neutralitatea sistemului” într-un moment în care România are nevoie de calm aparent. Dar în realitate, el nu este un președinte neutru — ci unul perfect aliniat cu viziunea tehnocratică promovată de Bruxelles și Paris, în care politicile sunt decise în afara granițelor și implementate prin elite locale obediente.
De altfel, formarea sa în mediul academic francez îl plasează natural în tabăra celor care consideră că „națiunea” este un concept învechit, iar viitorul trebuie administrat prin algoritmi și directive, nu prin voință populară. Această orientare nu este un accident, ci o alegere strategică: România rămâne ancorată în logica unei Europe federale, chiar dacă valul suveranist capătă tot mai multă putere în regiune.
George Simion – un simbol, nu doar un politician
Candidatura lui George Simion a fost receptată cu teamă de establishment. Nu pentru că ar fi avut un program solid, ci pentru că reprezenta o amenințare la adresa arhitecturii actuale a puterii. Un eventual succes al său ar fi trimis un semnal periculos că România ar putea urma exemplul Ungariei, Poloniei sau Slovaciei — țări care au ales să pună frână agendelor dictate de Bruxelles și să prioritizeze interesul național.
Simion era, de fapt, un test de stres pentru sistem. Iar reacția a fost clară: mobilizare totală a instituțiilor, a presei și a capitalului electoral pentru a preveni o ruptură de paradigmă. România a spus astfel un „nu” hotărât suveranismului — nu neapărat din convingere, ci din frică și reflex de conservare a unui model familiar.
Context global: între multipolarism și haos
Alegerile prezidențiale românești nu pot fi înțelese în afara contextului internațional. Ne aflăm în mijlocul unei schimbări de paradigmă globală: ordinea unipolară dominată de SUA este contestată de un nou val multipolar (China, Rusia, India, Iran), iar centrele de putere se reconfigurează. În acest peisaj, statele mici ca România trebuie să aleagă: rămân în siajul unei lumi în declin, sau caută forme de autonomie strategică.
România a ales — pentru moment — să meargă pe mâna Bruxelles-ului, în speranța că va rămâne protejată și finanțată. Dar acest pariu e riscant. UE se confruntă cu instabilitate economică, tulburări sociale și un deficit de legitimitate politică. Franța și Germania sunt într-o criză profundă de direcție, iar Bruxelles-ul pare tot mai deconectat de realitățile naționale.
Ruptura simbolică de SUA – și riscul izolării
Un aspect puțin discutat, dar esențial, este răcirea relației dintre România și Statele Unite. Politica externă a lui Trump se bazează pe tranzacții și loialitate bilaterală, nu pe structuri multilaterale. România, alegând un lider profund pro-european, s-ar putea găsi izolată într-o alianță NATO reconfigurată, în care prioritățile se decid între Varșovia, Londra și Washington — fără participarea activă a Bucureștiului.
Mai mult, dacă UE va intra în recesiune severă, iar fondurile se vor reduce, România va descoperi că a jucat greșit cartea loialității fără condiții.
Economia – în pragul colapsului tăcut
Economia românească este deja într-o criză structurală: deficit bugetar cronic, dezechilibre comerciale masive, dependență de importuri și de finanțări externe. Cu ratingul de țară amenințat să coboare la „junk” în august, România are nevoie urgentă de o strategie economică suverană, axată pe investiții locale, protejarea capitalului românesc și renegocierea unor contracte nefavorabile cu multinaționalele.
Această viziune nu va veni, însă, de la un președinte tehnocrat. Din contră, vom vedea probabil măsuri de austeritate, privatizări și tăieri în numele eficienței fiscale – exact ceea ce au făcut și predecesorii săi, indiferent de culoarea politică.
Ucraina – sprijin generos, costuri imense
Poziția României față de Ucraina a fost una de sprijin necondiționat: coridoare comerciale, bani, resurse logistice. Dar această generozitate nu a fost dublată de beneficii concrete. În schimb, România se confruntă cu o pierdere de competitivitate în agricultură, tensiuni sociale la graniță și costuri indirecte masive.
O guvernare suveranistă ar fi cerut compensații, renegocieri și un plan de protejare a intereselor naționale. Noul președinte, însă, este puțin probabil să iasă din linia trasată de UE, ceea ce înseamnă continuarea unei politici externe altruist-naive, fără mecanisme de autoapărare economică.
O decizie pentru stabilitate – într-o lume instabilă
Prin alegerea lui Nicușor Dan, România a spus „da” unui model care promite stabilitate, dar care vine cu un preț ridicat: pierderea autonomiei decizionale într-un moment istoric în care adaptabilitatea este esențială. În timp ce alte state își afirmă tot mai clar interesele, România pare să rămână cantonată într-o viziune gestionată de alții, cu riscul de a deveni o piesă de schimb pe tabla de șah a marilor puteri.
Este o alegere clară, dar nu fără consecințe. În realpolitik, cine nu joacă, este jucat. Iar România, prin opțiunea recentă, a ales – poate inconștient – să fie spectatorul propriei sale istorii.
