Istoria modernă a României este presărată cu momente de speranță, elan național și inițiative reformatoare, dar, dincolo de aceste episoade luminoase, se conturează un fir roșu al trădării interesului public de către elitele conducătoare. De la revoluția pașoptistă și până în prezent, o parte semnificativă a celor aflați la putere au dat dovadă de oportunism și lipsă de viziune socială, preferând adesea să schimbe idealurile colective pentru interese particulare.
1848 și trădarea revoluției sociale
Revoluțiile din 1848 au fost declanșate de idei generoase: libertate, dreptate socială, emancipare națională. În Țara Românească și Moldova, liderii revoluțiilor au făcut parte din elita boierească sau burghezia emergentă. Deși manifestele revoluțiilor cereau reforme agrare și desființarea privilegiilor, mulți dintre conducători nu doreau o schimbare radicală, ci să preia puterea fără să sacrifice ordinea socială de care ei înșiși profitau. Țărănimii i s-a promis pâinea socială, dar i s-a servit doar retorică.
Secolul al XIX-lea: înflorirea exporturilor, apusul satului
După Tratatul de la Adrianopol, economia românească a fost orientată spre exportul de cereale, o strategie favorabilă marilor latifundiari. Elitele politice, legate economic de interesele agrare, au neglijat sistematic modernizarea satului și au menținut țărănimea într-o stare de semisclavie economică. Reforma agrară a lui Cuza din 1864 a fost mai degrabă o măsură de calmare socială decât o redistribuire echitabilă, si asta tot pentru că elitele politice s-au opus unei reforme profunde. Lipsa infrastructurii, a accesului la împremuturi sau la educație a perpetuat decalajele sociale.
Industrializarea frânată de liberalismul economic
Bruma de industrie existentă în secolul al XIX-lea a fost adesea sugrumată de importurile ieftine din Apus, susținute de politici economice ultraliberale promovate de PNL. Abia spre sfârșitul secolului, când elitele au realizat că un stat modern nu poate supraviețui fără o bază industrială, s-au introdus măsuri protecționiste, dar prea târziu și ineficient. Industria românească a devenit o entitate artificială, dependentă de stat și incapabilă să concureze.
Interbelicul: democrație formală, exploatare reală
Perioada interbelică este adesea idealizată, dar în realitate, marea majoritate a populației rurale trăia într-o mizerie cronică. Reforma agrară de după 1918 a însemnat o parcelare haotică, care a dus la fărămițarea terenurilor, nu la prosperitate. Clasa politică interbelică era profund coruptă, iar alternanța la guvernare între partidele mari era adesea doar o redistribuire a privilegiilor, nu o schimbare de substanță. Apărarea interesului național devenise un slogan util, dar nu un obiectiv real.
Un model perpetuat în diverse forme
Chiar și după instaurarea comunismului, trădarea interesului colectiv a continuat sub alte forme. Noile elite birocratice au preluat puterea în numele proletariatului, dar, în special, în anii ’50, interesul național a fost sacrificat de noile elitele parașutate de la Moscova. După 1989, tranziția spre capitalism a fost orchestrată tot de un nucleu restrâns de decidenți, care au profitat de haosul legislativ pentru a acumula averi și influență. Privatizările dubioase, distrugerea industriei, migrația masivă a forței de muncă – toate pot fi puse în contul unei clase politice care, împreună cu diverse grupuri de interese, a găsit profit în sacrificarea resursei umane și a potențialului național.
Nevoie de memorie critică și responsabilitate
Trădarea elitelor nu este un dat imuabil, dar este o constantă istorică ce trebuie conștientizată. O societate nu poate evolua fără o clasă conducătoare responsabilă, conectată la realitatea cetățenilor, capabilă de sacrificii și viziune pe termen lung. Memoria critică, educația civica și o cultură a responsabilității publice sunt instrumente esențiale pentru ca istoria trădării să nu se mai repete.
