Dacă Erasmus a scris Elogiul nebuniei ca un comentariu acid la absurditatea lumii medievale, poate că generația noastră ar trebui să scrie Elogiul prostiei. Cum altfel am putea reacționa la scenariile ridicole livrate ca realitate, de la povești despre lovituri de stat fantomatice până la narațiuni menite să mențină un climat de frică și supunere?
Un exemplu recent: o anchetă cusută cu ață albă despre cum un candidat prezidențial și câțiva bodyguarzi ar fi pus la cale o lovitură de stat. La o primă vedere, orice om cu un minim de logică ar trebui să pună o întrebare elementară: „Dacă omul câștiga alegerile, de ce ar mai fi avut nevoie de o lovitură de stat?” Aceasta este, fără îndoială, o capcană logică evidentă, dar care pare să nu ridice semne de întrebare pentru un număr semnificativ de oameni. Poate că nu ni se cere să credem efectiv în astfel de basme, ci doar să le acceptăm tacit, să le lăsăm să existe fără prea multe întrebări.
Și culmea, sunt destui cei care mușcă. Au mușcat la fel și în cazul tragediei de la Colectiv, și în pandemie, și la manipulările menite să testeze reacțiile sociale – de exemplu, panica fabricată în jurul scumpirii benzinei. E un tipar simplu: creezi o problemă artificială, o împachetezi bine în mass-media, o prezinți ca pe un pericol iminent și aștepți reacția populației. Și funcționează. Repetat și eficient.
Dar de ce toate aceste scenarii? De ce ar avea nevoie puterea să mențină astfel de povești absurde? Răspunsul nu este că ele sunt menite să fie credibile, ci că sunt menite să ofere o justificare pentru acțiuni viitoare. Puterea nu are nevoie să ne convingă, ci doar să creeze pretexte. Fiecare regim arbitrar își construiește un cadru legal de fațadă, doar pentru a împiedica alți actori să acționeze la fel de liber cum o face el însuși. Dictaturile nu funcționează doar prin forță brută, ci printr-o combinație subtilă de frică, confuzie și resemnare.
Elogiul prostiei moderne nu este doar un exercițiu retoric, ci o realitate în care trăim. Trăim într-o epocă în care nu doar că suntem înșelați, ci suntem invitați să participăm activ la propria noastră păcăleală. Și, cel mai grav, mulți o fac cu entuziasm.